Nevoia de masterectomie

A crede că universităţile de azi mai sunt ce au fost e ca şi cum ai crede că Sergiu Nicolaescu a murit exact cum au spus medicii, iar înmormântarea lui n-a fost regizată. Mi-era şi mie clar că totul s-a dus de râpă, dar credeam că e valabil doar la nivel de liceu. Adică printre mucoşii ăştia care visează la maşini de lux, dar n-au nici cea mai vagă idee care e diferenţa între ipoteză şi demonstraţie. La ei mă gândesc, nişte loaze care au supravieţuit naufragiului, deşi nu meritau. Mai vezi prin filme cum cei mai fricoşi scapă şi oamenii valoroşi se sacrifică pentru ei. Dar nu credeam că infecţia a urcat şi la vârf. O fi şi în Academia Română, nu bag mâna în foc că acolo nu găseşti delăsare, incultură, orgolii şi prostie crasă. Ceea ce am trăit la SNSPA e doar un palid iz pe lângă ce duhoare zace într-o universitate de stat cu tradiţie. Întotdeauna se poate şi mai rău, nu ştiu de ce tot uit chestia asta.

Nu e din auzite. Ci din trăite, de când, chipurile, aş fi masterandă. Eu cred că sunt o intrusă. Dar nu din vina mea. Eu n-am dat buzna peste aceşti oameni să le tulbur dulcea lene intelectuală. Ei m-au chemat. Printr-un mesaj public pe care îl reproduc cu sublinieri, spre o mai bună edificare a cititorului în legătură cu nivelul universitarilor braşoveni: repetiţii cu duiumul, constipaţie ideatică, sărăcie ideatică, dezacorduri, cacofonii, cumplite patinări în gândirea logică, inepţii şi idealuri valabile şi la înscrierea la grădiniţă. Pe scurt, asta este ceea ce numesc eu a vorbi în neant. Există şi posibilitatea ca textul să fi fost redactat de vreo secretară care, ca orice secretară sau funcţionară de poştă, este veşnic surmenată. Nimic din ceea ce scrie acolo nu se întâmplă. Nicio materie nu susţine nici măcar titulatura masterului, ce să mai vorbim de obiectivele  imaginate în această prezentare ruşinos de puerilă. 

Anul universitar a debutat cu un discurs de deschidere absolut uluitor: „Sper ca în anul acesta să nu mai rămâneţi repetenţi!”. Am crezut că vorbitoarea discută cu cineva şi a uitat microfonul deschis. Dar nu. Chiar acestea au fost primele cuvinte, cu grijă alese şi rostite de însăşi responsabila cu imaginea universităţii. Greu am ieşit din şoc. Mi-a fost milă mai ales de bieţii boboci (şi de părinţii lor), încurajaţi cu mult profesionalism să îşi vadă de carte, că au nimerit la o şcoală bună. Acest optimist discurs introductiv, pierdut în remarci care nu vorbeau despre nimic inteligibil, a fost conceput de către Liliana Rogozea. O femeie căreia i se spune domnişoară, iar ea nu protestează. Dacă nu e măritată, atunci, doar într-o societate arhaică, i se poate spune domnişoară sau demoazelă sau duduie. Dar poate că tocmai asta e poanta, ca studenţii să facă un pic mişto de ea. Oricare ar fi starea ei civilă şi medicală, omul nu se judecă după apelative. E treaba ei dacă a acceptat să fie ridiculizată. Noi să o judecăm ca profesoară. Ca vorbitoare, deja am aflat ce poate.

În paranteză fie spus, am auzit că franţuzoiacele se opăresc când aud dihotomia doamnă/domnişoară şi au cerut prin lege să se renunţe la ultimul termen. Pe motiv de discriminare. Adică, de ce bărbaţilor necăsătoriţi nu li se spune domnişori? E valid argumentul, dar nu de asta le susţin eu. Să apelezi un om în funcţie de verighetă mi se pare un criteriu minuscul şi irelevant. În acest fel, doamnă e şi prostituata măritată, şi femeia care rupe bilete la WC-ul public, şi Nina Cassian. Pe cele mai multe doamne le-am întâlnit la şedinţele de bloc. În timp ce se ceartă ca ţaţele, fără dram de logică, se apelează cu: „Doamnă!”.

De ce trebuie să ne strigăm cumva? Apelativul e un fel de „deci”, cuvânt redundant, deci inutil, o bâlbâială manierată, dar care maschează momentul în care nu ştii ce să spui. Spui „domnuleee Marinescu” şi, în timpul ăsta, te gândeşti cum să formulezi decent înjurătura care îţi stă pe buze. Probabil că inflaţia de domni şi doamne este consecinţa regimului comunist, când trebuia să numeşti pe celălalt tovarăş sau tovarăşă, spre mai buna noastră deprindere cu valorile socialiste. După ce am scăpat de termenii impuşi, am pus în locul lor alţii, că fără nu mai puteam trăi, prea ne obişnuiserăm. În perioada interbelică, vă garantez că doamna chiar era doamnă (mă rog, madame), iar dacă nu era, nu auzeai grozăvii de genul „Doamnă spălătoresă, vă rog să frecaţi mai cu sârg izmenele domnului!”.

Care ar fi soluţia? Ar putea românul să scape de apelativul care nu reflectă mai nimic din statutul interlocutorului sau din sentimentele pentru el? Nu cred. Îi place să fie domnit, iar când domneşte pe altul o face de frică. Respectul nu e inclus. Americanii strigă după prof: „Professor!”, fără să fie deloc lipsit de respect. Sau chiar îi spun pe nume. Sunt de acord cu modul ăsta de adresare. Fiindcă a spune cuiva pe nume, a-l numi e cea mai mare dovadă de preţuire. Numele unui om este acel om. Rostindu-i numele, îl invoci. Nu degeaba, în toate religiile, se proslăveşte botezul. Adică învestirea unui om cu nume, pentru individualizarea lui în lume, ca personalitate şi ADN. Deci, fraţilor, strigaţi oamenii pe nume, lăsaţi curtoazia şi politeţurile false, care nu fac altceva decât să şteargă unicitatea omului!

Şi-apoi, v-aţi întrebat vreodată de ce nu-l facem domn pe Lucian Blaga? Fiindcă e mort? Păi, cu atât mai mult un mort ar trebui respectat. Dar nu se obişnuieşte. Nu mai există domnul Octavian Paler sau doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Semn că domnul şi doamna nu sunt apelative pentru stimă şi respect, ci pentru proprietatea de a fi viu sau mort. În acest caz, Liliana Rogozea este apelată de către studenţii ei cu atributul domnişoară, în semn de consideraţie pentru faptul că e vie. Deci e o vieţuitoare. Deci o oarecare, nicidecum cineva.

Dar să lăsăm apelativele deoparte şi să vă spun primele impresii de la Facultatea de Medicină din Braşov,  Universitatea Transilvania unde fac un master numit "Managementul strategiilor preventive şi politici sanitare".  Bineînţeles că atunci când zici management, te gândeşti la gestionarea de undeva de la vârf a unei organizaţii, în cazul nostru, cabinet, policlinică, spital, sistem sanitar. Şi ce dacă te gândeşti la asta, nu aşa ceva studiezi. Până acum, n-am dat decât peste o obsesie morbidă pentru statistică. Toate materiile conţin formule statistice. Pardon, conţin aceleaşi formule. De fapt, toate materiile sunt una şi aceeaşi, denumirile ce sunt diferite. Şi profesorii, care trebuie să mănânce cu toţii o pâine. Şi nu una ieftină. Deci managementul ăsta în domeniul sănătăţii înseamnă să-i dai afară pe statisticieni. Sunt proşti, trebuie înlocuiţi cu unii mai bine pregătiţi? În acest caz, de ce nu sunt căutaţi printre absolvenţii de matematică sau ştiinţe sociale? De ce s-o fi creat asemenea master tocmai la medicină? Ca să treacă vremea, să laude ministerul facultatea că are şi master la modă, iar masteranzii să-şi ia patalamaua. Ceea ce învaţă aici nu le foloseşte, ei oricum conduc deja ceva după capul lor, iar dacă n-o fac încă, o vor face cândva, peste 15 de ani, când oricum nu vor mai ţine minte nimic.

Să luăm materia Lilianei Rogozea. Se numeşte pompos "Metode de cercetare în sănătate". Am întrebat-o la prima întâlnire, dacă mai facem şi alte metode. După ce s-a înroşit, mi-a răspuns nervoasă: „Ai să vezi!”. Cursul s-a terminat, n-am văzut nimic. În afară de statistică. Pe care nici n-a predat-o ea, ci o profesoară de pe la Facultatea de Matematică. Nu-i prea ieşeau ei graficele, dar măcar ne-a spus că lucrarea de bază e cartea ei de statistică în, atenţie!, educaţie fizică şi sport. E o regulă la aceşti profesori să nu dea suportul de curs până nu expiră orele de predare. Nici în ziua de azi nu am văzut un curs, doar un slide cu scheme, după chipul şi asemănarea ei. Un fişier parolat, care nu poate fi modificat, doar citit, ca nu cumva să-i pună cineva virgulele unde trebuie.

N-ai ce povesti despre ceea ce am făcut la curs în cele patru întâlniri, inclusiv cea de 10 minute în care s-a luat curentul şi a continuat să discute pe întuneric cu nişte studenţi, după ce pe ceilalţi ne-a trimis acasă. La următoarea întâlnire, evident, s-a burzuluit la noi: „Dar v-am spus data trecută!”. Le-o fi spus. De altfel, această profă are un talent anume. Atunci când îi ceri ceva concret şi atunci când nu eşti de acord cu ea, jigneşte după reţetele politicianismului pervers. Se pricepe teribil la polemică, în sensul dialogului mizerabil, în care ceea ce spui bun e interpretat ca fiind ceva extrem de rău şi în care cheamă auditoriul să o susţină împotriva ta. Cam aşa e Liliana Rogozea, cuvântătoare în numele imaginii universităţii, în condiţiile în care, în mintea ei, baza de date e acelaşi lucru cu lista bibliografică. Şi alte gafe. 

Am uitat să spun, ne-a pus în legătură pe webcam cu un profesor din SUA. Ar fi trebuit să fie o somitate care ne învaţă să redactăm un articol ştiinţific. Omul părea că ştie regulile, atâta doar că nu-l auzeam. Am luat însă articolul direct de pe net şi am aflat că m-am înşelat. Nu voi dezvolta aici criticile, dar omul ăsta e rămas în urmă, pe vremea când titlurile se puneau după modelul „Maria şi marea”, iar din 367 de pacienţi anunţaţi se rămânea doar cu 130, şi asta nu afecta cu nimic caracterul ştiinţific al concluziilor.

Aceeaşi Liliana Rogozea a predat şi o oră de Managementul proiectelor, în care ne-a învăţat cum să fentăm Uniunea Europeană trăgând de timp, câtă vreme merge leafa de la universitate. Şi tot ea, polivalentă fiind, ne învaţă "Istoria medicinei", adică vreo 4.000 de ani de cercetări în 2-3 ore. Până la sfârşitul celor doi ani, probabil, va mai preda 7-8 materii.

Un alt profesor este Ion Moleavin, doctor de plămâni sau cam aşa ceva. Un om simpatic, poţi vorbi orice cu el, dacă-ţi pui mâinile la urechi. Altfel, oamenii cu pretenţia că au absolvit opt clase n-ar rezista să audă fraze de genul: „Delfinii sunt nişte peşti deosebiţi” sau „Ce, câinii comunică între ei?” sau „Contează nu numai ce mănânci, ci şi la ce frecvenţe mănânci”. A fost interesant să-l văd cum scrie Sri Lanka şi cum descifrează cu greu ceea ce a vrut să spună în slide-uri.

E o metodă foarte tare de predare cititul cursului împreună cu studenţii, ca şi cum l-ai vedea prima oară în viaţă. Te mai documentezi şi tu, ca profesor, mai ţii minte o chestie, mai trece ora şi vina pauza. Iar când ai chef de poveşti, faci mărturisiri de genul: „Mi-au dat un curs de managmentul...(nu ştiu cui). Vă daţi seama, eu şi managementul! Dar m-am apucat să citesc nişte cărţi, ce să fac!”. O altă calitate acestui profesor, dar şi a Lilianei Rogozea, este să pronunţe tare şi răspicat, ca să audă tot studentul ignorant cum sună eminenta lor cultură medicală. De exemplu, termenul „paliativ”. Îşi închipuie că, dacă l-ar pronunţa exact aşa, cum e corect, ar părea un moldovenism, aşa că l-au ardelenizat în „paleativ”. Asta nu se întâmplă la Facultatea de Mecanică, ţin să vă reamintesc. 

Cu Ion Moleavin am făcut nu una, ci două materii, dacă nu cumva chiar trei: "Biostatistică", "Informatică medicală", "Măsurarea stării de sănătate". Până şi faptul că nu ştiu câte sunt spune ceva. Probabil că există deosebiri între ele, dar şi multe asemănări (mai ales indicatorii statistici), suficiente pentru a face o singură materie. Dar de ce, când se poate două-trei, pentru tot atâtea salarii? Pot fi amestecate fiindcă oricum nu ştim care sunt graniţele. Iar pe parcursul orelor (le-a ţinut aproape pe toate şi toate au fost la fel de plictisitoare), acest prof ne-a anunţat galeş: „Mă mai gândesc cum să daţi examenul”. N-a terminat de gândit nici acum, în prag de sesiune.

Al treilea prof, Codruţa Nemet, este singura care merită ascultată. Nu fiindcă nu ne-ar fi citit şi ea cursul de pe monitor, la viteza cu care se citesc recomandările medicale din reclamele la medicamente, nu pentru că are un curs de numai 19 pagini (!!!), ci pentru discuţiile purtate pe hol. Chiar dacă nu cade la învoială şi nu vrea să înveţe nimic nou, este o bună vorbitoare şi pe mine m-a cucerit. Nu cred că e vina ei că nu face distincţia între specialist în relaţii publice şi purtător de cuvânt, trăim în România şi ştiinţele de avangardă ajung la noi numai după ce occidentalii se plictisesc de ele şi găsesc altele noi. Materia ei: "Determinanţii stării de sănătate". Unde este vorba, aţi ghicit, de indicatori statistici. Totuşi, o parte însemnată din curs a fost epidemiologie, ceea ce pentru mine a fost o uşurare. În sfârşit ceva nou şi atractiv.

Şi uite-aşa, am făcut şase materii cu trei profesori şi am aflat cât din una singură, dar completă. Un prim semestru încărcat, cum numai aici se poate întâlni, nicio facultate nu face mai mult de trei-patru discipline la master. Dar le face, nu colecţionează semnături în condica de prezenţă şi rubrici noi în cartea de muncă. Despre profesori voi mai vorbi pe măsură ce apar. Aud că Dan Grigorescu ar fi titular de curs. Am să vă povestesc ceva despre exemplara lui solidaritate cu colegii de spital.

Cât despre colegii mei, le voi dedica o secţiune separată şi, automat, foarte amuzantă. Unul a încercat să îmi vândă un curs la preţ triplu şi păcat că n-a insistat, mi-ar fi plăcut să-l fac o ştire. Altul este Călin Răuţia, şeful CAS-ului, un mediocru cum nu s-a mai pomenit prin Braşov şi care n-a venit la niciun curs. Îi voi urmări notele. Fetele (nu toate, doar partea de care m-am ciocnit) au aceeaşi duşmani comuni, gramatica şi logica elementară, şi aceeaşi suferinţă, pupincurismul în formă severă. Iar şefa de an, Corina Ionescu, favorita Lilianei Rogozea, cea care ne-a vârât-o pe gât ca şefă (pe criterii de sacoşe, vorbe dulci, rudenie, cine ştie, că numai educaţie, luciditate sau spirit de organizare nu are), este un monument de prostie, comparabil cu cel al colegilor mei care rămâneau corigenţi în şcoala generală. Că în liceu n-am avut asemenea rebuturi. N-a fost nici ea la cursuri, e de urmărit. Mai ales pe lista bursierilor.

Închei aici deprimanta mea aventură în Facultatea de Medicină cu speranţa că medicina se face mai serios decât masterul. M-am plâns la toţi cei pe care i-am întâlnit şi continui s-o fac. Dacă mi s-ar fi acordat transferul, dispăream şi toată lumea era fericită. Dar fiindcă sunt nevoită să stau aici doi ani, măcar să spun, că de schimbat ceva, nu cred să se întâmple. Eventual, voi fi dată afară şi voi intra astfel în rândul dizidenţilor celebri, statut care m-ar onora. 

Cinstit e să spun şi ce anume aşteptam eu de la acest master. Ţinută intelectuală, onestitate, seriozitate, standarde înalte. Totul în legătură cu problematica sistemului sanitar din România, unde e atâta de lucru încât nici 15 mastere n-o să-i găsească formula de salvare. Imaginaţi-vă că un absolvent este solicitat să evalueze un spital. Sau să-l scoată din criză (financiară, de imagine, nu contează). Sau să îl transforme în cel mai bun spital din zonă. Ce ar face absolventul acestui master cu nume bombastic? Ar bătea mătănii în biserică de dimineaţa până seara pentru o minune. Altă soluţie n-ar avea, oricât s-ar uita el prin puerilele slide-uri ale profesorilor. N-ar şti ce să facă. Eventual, şi-ar face diploma sul şi şi-ar băga-o acolo unde se poate şterge cu statistica aia cu care a fost îndopat. Răspunde cineva pentru ce se întâmplă aici? Ştie cineva ce se întâmplă aici? Acum, da.