14 ianuarie 2015

O şarlă de Charlie

Dacă zici că islamiştii trebuiau să tacă şi să înghită, n-ai respect pentru valorile religioase. Dacă zici că desenele sunt imorale şi provocatoare, eşti jigadist. Nicicum nu e bine, pentru că soluţia problemei nu e nicăieri. Într-o discuţie despre religie, nu poţi aduce tribunalul, iar într-o discuţie despre legi, nu poţi amesteca biserica. Treaba asta e un război între drept şi credinţă, între valori juridice şi valori religioase, între lege şi morală. Adică e o luptă între mere şi pere, între porc şi vacă. Nu zic că sunt incompatibile, că nu se intersectează şi că nu se suprapun chiar în unele puncte. Dar povestea Charlie Hebdo nu este una despre ceva comun religiei şi umorului, ci despre diferenţe. Iar diferenţele supravieţuiesc numai tolerate şi numai atâta vreme cât nu se sare calul. Sau, vorba aceea, până când se-ngroaşă gluma. Este simplu. Dacă am înţelege acest lucru, discuţia s-ar lumina.
Pe scurt, iată ce s-a întâmplat pe 7 ianuarie 2015. Doi băieţi au sunat la uşa unei oarecare Olivia, întrebând unde e redacţia de la Charlie Hebdo. Din disperare au sunat, n-aveau pe cine să întrebe, strada Nicolas-Appert din inima Parisului era în acea zi pustie cum n-a fost în viaţa ei. O întâmplare. Tot o întâmplare a fost şi absenţa poliţiştilor, care stăteau în faţa redacţiei zi şi noapte. De prin iunie, au renunţat la obicei. Madam Olivia le-a arătat unde e adresa. Cei doi au nimerit la un asiatic care discuta cu poştăşiţa. I-au ameninţat frumos cu nişte puşti şi au tras un foc în aer. Apoi s-au dus la numărul 6. Dar, ghinion! Nici acolo nu era redacţia, ci mai sus, la numărul 10. În sfârşit, au ajuns în faţa ţintei şi şi-au pus cagulele. Planul era gata să se spulbere, nu aveau codul de la interfon şi voiau să facă economie la gloanţe. Dar ce noroc,  o femeie surdă, probabil, s-a apropiat de uşă. Dacă au rugat-o, le-a deschis. 
Cei doi au împuşcat recepţionerul şi au urcat în sala unde se ţinea şedinţa de sumar.
Apoi i-au strigat pe cei 4 pe nume, ca la catalog, şi i-au executat. Cei 4 din 20. Au mai omorât şi psihanalista, economistul şi corectorul. Trei persoane care, să mor dacă înţeleg ce căutau la şedinţa de sumar. Pe alţi jurnalişti, ăia care duceau greul ziarului, doar i-au rănit. Nu e clar cum, i-au bătut sau i-au împuşcat cu blândeţe, în picior. După care au strigat ceva şi au coborât la maşina lăsată ostentativ cu uşile deschise, contra sensului unic. Dar, cum spuneam, pe strada aceea nu trecea nimeni. Parcă era o uliţă din Pătârlagele. Nici măcar un român, ăsta s-ar fi uitat sigur după casetofoane.
Au plecat, dar pe drum l-au văzut pe poliţistul care-l păzea pe redactorul-şef. Ieşise să-şi ia ceva de mâncare, săracul, îl apucase tocmai când redactorii erau la un loc. Teroriştii au coborât şi l-au împuşcat în cap. Într-un fel pe care nimeni nu-l înţelege, trăgând pe lângă şi fără nicio urmă de sânge. Nimeni nu înţelege nici de ce poliţistul nu s-a căutat de pistol, în loc să se ţină de picior. În acest timp, mai strigau câte-o urare cu Profetul răzbunat, Yemen şi Al-Qaida. Terorizaţi, jurnaliştii rămaşi intacţi au urcat pe acoperiş, de unde acţiunea se vedea, într-adevăr, mai bine. Dar nu păreau curioşi pe unde sunt teroriştii şi încotro se îndreaptă, fiindcă îşi butonau telefoanele. Unul dintre ei avea vestă antiglonţ, chestie care pare ciudată, însă se pare că redacţiile de prin alte ţări sunt dotate cu aşa ceva. Nouă nici umbrele nu ni se dau. În fine, teroriştii s-au întors la maşină. Unul şi-a recuperat adidasul care-i sărise în timpul acţiunii. Şi celălalt a scăpat ceva pe asfalt, dar nu s-a sinchisit.

Plecând de la locul faptei, au dat nas în nas cu o maşină de poliţie. Au ciuruit-o dar, minune, niciun poliţist n-a murit. Ba mai mult, înţelegând că teroriştii au drum în faţă, maşina poliţiei a dat înapoi să le facă loc. Teroriştii s-au mai ciocnit şi cu maşina unei cucoane. Aşa că, văzând că traficul e naşpa şi maşina lor cu oghinzi când albe, când negre a fost luată la ochi, s-au gândit să facă rost de alta. Nu au mai pierdut timpul cu chestiile neimportante, adică buletinele şi încărcătoarele, le-au lăsat cadou poliţiei. Mai departe, au dat jos un bătrânel, spunându-i că au nevoie de maşina lui. Omul a zis OK, numai să-şi ia căţelul. Teroristul i-a deschis portiera, franţuzul şi-a luat câinele şi astfel teroriştii s-au făcut nevăzuţi. Deşi se ştiau numărul şi marca maşinii, poliţia nu numai că n-a anunţat nimic prin staţii, dar s-a gândit să-i caute întâi acasă. După 12 ore. I-a reperat a doua zi, prin comunele de lângă Paris şi, după nişte scamatorii cu ostatici, care de fapt nu erau ostatici, în a treia zi, teroriştii au fost prinşi. De fapt, n-am avut noi aşa noroc. Au fost împuşcaţi. Într-o scenă cu mult fum, uniforme, echipament de război şi experţi antitero câtă frunză şi iarbă. Înainte de asalt, însă, teroriştii şi-au dres vocile şi au dat un interviu unui post de televiziune.

 

În acest video, vedem un terorist ţinând un monolog, cu intonaţie şi gesturi de montaj literar-artistic. Apoi îi aranjează puşca lui ăla micu, mai necopt, timp în care îşi odihneşte propriul Kalashnikov pe capotă. Impresia mea e că şi priveşte spre cameră. Apoi, poliţia le blochează calea teroriştilor. Practic, în acest moment erau prinşi. Dar maşina poliţiei dă înapoi, ca să le facă loc. Şi astfel acţiunea continuă. Timp în care, cei care filmau se hlizeau şi se contraziceau dacă sunt gloanţe oarbe sau adevărate. Niciun semn că ar fi existat un al treilea terorist, pe post de şofer.

E posibil ca teroriştii să fi ieşit singuri, înmuindu-li-se inima de la atâta desfăşurare de forţe. Cam 30.000 de soldaţi de elită per cap de terorist. Pentru că, între timp, s-a activat un al treilea terorist. Deja circula ipoteza cu implicarea Mossad-ului, aşa că, o altă întâmplare, acţiunea s-a desfăşurat într-un magazin evreiesc. Omul a băut cafea cu ostaticii, apoi şi-a făcut rugăciunile uitând telefonul deschis. Alt noroc pe capul poliţiştilor care astfel l-au reperat şi, după ce l-au lăsat să-şi facă somnul, dis-de-dimineaţa, pe la 12, l-au împuşcat şi pe el. Trei au fost, trei au doborât.
Au mai arestat un băieţaş de 18 ani, care însă fusese la şcoală în timp ce se trăgea la Charlie Hebdo. S-a predat speriat, săracul, după ce s-a văzut pe Facebook. Au emis chiar mandat de arestare pe numele lui, dar nu se ştie în baza căror informaţii. În rest, celor doi le-au arestat rudele, apoi le-au dat drumul. În schimb, a fost condamnat la 4 ani de închisoare un cetăţean oarecare care a condus beat, a făcut un accident şi a început să strige la judecător că speră ca el să fie următorul căsăpit de terorişti. Poliţia a mai aflat că unul dintre terorişti, cu paşaportul confiscat în 2010, a plecat să se antreneze în Yemen în 2011. Supradotat fiind, a devenit profesionist în vreo 20 de zile. Cât despre cel din magazinul Kusher, prietenul lui e şocat, nici nu bănuia că are asemenea înclinaţii. În caz că el era în clipul postmortem cu care a fost gratulată poliţia. Când l-a făcut? Azi dai un atac la Montrouge, mâine la Porte de Vincennes şi, între timp, mai tragi şi-un clip. Cică şi o fătucă ar mai fi fost împreună cu ei, dar acum e în Siria, s-a dus să vadă un război adevărat.

Circulă tot felul de teorii conspiraţioniste care încearcă să explice misterele acestui caz. De fapt, misterul se numeşte incompetenţă. A poliţiei, a teroriştilor. S-a întâlnit Tandea cu Mandea. Este clar că oamenii ăştia nu erau profesionişti, doar că văzuseră prea multe filme. N-a fost acţiunea niciunui grup organizat, au făcut-o după capul lor, în speranţa că o să-i pupe în bot califul lor.
Am citit sute de ştiri în ultima săptămână, de la cel puţin 20 de ziare, televiziuni şi agenţii de presă franceze. Înainte ca unii şi alţii să emită teoria regizării, să ştiţi că aproape toţi martorii spuneau acelaşi lucru: „am avut impresia că se face un film”. Cine a făcut scenariul nu ştiu, dar pare o turnare de film de acţiune. Asta ar explica multe. Dar teroriştii au murit, nu mai are cine să ne confirme. Şi victimele au murit, mai mult cele colaterale decât personajele principale, despre care încă nu suntem siguri. Nu vor fi poze cu cartoon-iştii în cosciug, cine ar vrea să-i vadă morţi pe maeştrii satirei? Nici măcar colegul lor supravieţuitor nu i-a văzut murind, fiindcă s-a ascuns sub un birou. 

Nu ştiu cum stau cu asigurările de viaţă, dar, cu siguranţă, asigurări de eternitate au primit. Iar banii vor curge gârlă, după aşa tiraj. Mare şarlă acest Charlie, dintr-un ziar mediocru a devenit cel mai bogat din lume! În branşa lui. Şi mai cere şi donaţii pe site. Oricum, pentru o primă dublă, toată lumea a jucat bine. Mai puţin nevasta unuia dintre cei patru şefi care n-a putut să plângă, a spus doar că e bulversată. Că totul ar putea fi doar un reality-show e o teorie destul de plauzibilă. Unele personaje anunţă din timp, teatral, printr-o caricatură, ceea ce va urma. Altele dau interviuri în timp ce comit atacuri. Unul, ca să nu rămână mai prejos, apare şi el pe sticlă, fie şi după moarte. Forţele armate acţionează cu televiziunile după ei. Cine ştie ce vom mai vedea în sezonul 2!
 
Unii îşi închipuie că libertatea e un drept.  E doar o favoare. Ai libertatea să te exprimi liber, dar n-ai dreptul să spui orice. De exemplu, nu ai voie să publici minciuni. Libertatea poţi să ţi-o iei, dar nu vei fi apărat de niciun drept. În privinţa ofenselor aduse credinţelor religioase, de asemenea există pedepse. Nu mi-e clar de ce, în cazul pamfletului şi al caricaturii, libertatea de expresie ar fi un drept. Poate pentru că societăţile au o slăbiciune pentru glume. Şi Securitatea lui Ceauşescu era mai îngăduitoare cu cei care spuneau bancuri, dar criminală cu intelectualii care scriau câte un adevăr, şi ăla voalat şi sufocat de metafore. De ce libertatea presei ar bate libertatea de expresie? Nu e vorba oare, în cazul presei de satiră, cel puţin, de un exces de drepturi? E adevărat, jurnaliştii sunt oameni curajoşi, apărători ai adevărului. Dar în cazul acestui desen, în care mădularul lui Francois Hollande spune că e preşedinte, ce mare adevăr e dezvăluit? Astfel de caricaturi în apărarea cărui oropsit vin? Pe cine ajută să-şi facă dreptate? E vorba de corupţi, proşti, mincinoşi? Care e informaţia şi, la urma urmei, care naiba e mesajul?
 

Nu sunt deloc o mironosiţă, nu mă înroşesc la porcoşenii auzite de la cunoscuţi sau necunoscuţi. Dar e clar că nu rezonez cu stilul Charlie Hebdo. Asta pentru că sunt tributară jurnalismului tradiţional, care spune că presa informează, distrează şi educă. Ceea ce nu e cazul în caricaturile pe care le-am postat aici. Poate că asta place francezului. Atunci de ce Charlie Hebdo îşi pierduse publicul şi ajunsese la un minim istoric înainte de această tragedie? Se spune că simţul umorului îl au doar oamenii inteligenţi. În acest caz, sigur sunt o proastă. Dar mă duce mintea să nu calc în picioare credinţele. Nu de frică. Fricoşi au demonstrat că sunt toţi preşedinţii şi premierii care au apărut tremurând la marşul din Place de la Republique. Reunirea lor a fost cel mai sincer mesaj către terorişti: „Ne unim puterile pentru că ne este frică de voi”. Englezii au fost mult mai inspiraţi cu acel I am not Afraid. Un tricou cu aşa ceva aş fi purtat şi eu, cu „Je suis Charlie”, niciodată. Îi las în pace pe creduli şi credincioşi nu din respect, ci dintr-un motiv istoric: specia noastră a evoluat crezând în zei. Chiar dacă eu nu pricep de ce. Or, oamenii ăştia, talentaţi, dar obsedaţi, au făcut o fixaţie tocmai pe religie. Ca să nu mai zic că, atunci când ai numai o idee, mă scuzaţi, înseamnă că n-ai idei.
Mai sunt câteva ore până la apariţia celor 3 milioane de reviste. Sunt curioasă dacă noul Charlie Hebdo va păstra decenţa măcar de data asta, dacă îşi va plânge morţii, în semn de respect pentru milioanele de oameni care şi-au anulat identitatea şi au acceptat să fie Charlie. Deocamdată avem doar coperta şi văd că spectacolul continuă. Deşi nu e semnătura lui, Charb pare să deseneze şi de dincolo de moarte!

Toată tărăşenia a avut şi câteva părţi bune. Armata franceză a demonstrat că e numeroasă, nu şi foarte pricepută, dar asta contează mai puţin. De zeci de ani tot în afara blocului NATO, trebuia să facă şi ea o demonstraţie. Să spună măcar că există. Tot de câteva decenii, francezii se laudă cu programul antiterorism VigiPirate, dar nimeni nu ştia dacă funcţionează. Aplicaţia Charlie Hebdo a verificat cu succes sistemul. Franţa a intrat în atenţia lumii, ceea ce iarăşi e de folos. De la Brigitte Bardot şi Charles Aznavour, cu ce s-a mai remarcat? Iar eu mi-am reactivat franceza şi nu-mi pare rău deloc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Nu e interzis sa fiti nervos, dar este obligatoriu sa va exprimati corect!