Chestii, trestii, bestii

          Un copil a murit sfâşiat de câini în Bucureşti. Au mai murit şi alţii tot aşa, dar erau copii din provincie, nu lansăm legi contra maidanezilor decât pentru victime din capitală. Nu ne interesează nici în cât timp a pierdut atât de mult sânge, fiindcă am putea afla în cât timp şi-a adus aminte de el bunica. Nu ne interesează nici dacă băieţelul de 4 ani a dat cu piatra în câini. Copiii mai au astfel de porniri răutăcioase, dar inconştiente, de exemplu atunci când dau cu picioarele în porumbei, sub privirile părinţilor, încântaţi că au un copil activ, iar după-amiaza aceea e chiar fericită. Dă-le naibii de amănunte, să luăm numai rezultatul: un copil a murit ca-n pustiu, sfârtecat de jivine.

            Prima mea reacţie a fost: Până aici! Omorâm câinii şi-am încheiat tărăşenia! După ce mi-a mai trecut furia (e bine să facem exerciţiul ăsta din când în când, în felul acesta putem să mirosim şi manipularea), am realizat că n-am stofă de asasin. Nu pot omorî, nu pot nici să plătesc pe altul s-o facă pentru mine.

            Suntem cu toţii nişte indolenţi şi nişte laşi. Deşi am ştiut dintotdeauna că am ajuns să trăim noi printre câini, nu ei printre noi, n-am făcut nimic. Aleşii n-au făcut nimic, ONG-urile n-au făcut nimic, protestatarii de carieră, cei care ies în stradă pentru orice, n-au făcut nimic. Mass-media n-a făcut nimic. A naibii treabă, ştim exact câţi câini avem pe străzi. Mai exact decât câţi români suntem. Dar ăia care i-au recenzat nu s-au gândit să-şi încheie raportul cu o recomandare de rezolvare a problemei. Aşa că, ani de zile, am lăsat câinii baltă, iar acum ne întrecem în trăiri emoţionale şi indignări paroxistice. Câtă ipocrizie!

            Să ne înţelegem, şi eu am plâns pentru Ionuţ, poate mai mult decât i-am văzut pe părinţi plângându-l. Însă nu sunt de acord cu chilărirea în masă a câinilor. În primul rând pentru că măcelul (eutanasiere, pentru cei nevricoşi) nu ne va absolvi greşelile, prostia şi nesimţirea. E cea mai proastă idee să acoperi o greşeală cu alta. În al doilea rând, pentru că a sacrifica animale de carne e una şi a omorî câini e alta. Câinele nu e porc, nu e crescut pentru a fi tăiat şi mâncat. Faceţi o paralelă cu calul şi indignarea englezoilor, ca să înţelegeţi unde bat.

            Şi în al treilea rând, nu admit să fiu şi eu bestie. Dacă animalele sălbatice ucid, eu, fiinţă superioară, n-o să ucid. Tocmai pentru că sunt om, o să arăt că judec şi, în final, rezolv problema bine, dar altfel. Nu ştiu de ce oamenii gândesc binar, adică ori acceptăm să ne mănânce copiii, ori îi omorâm. Stai, frate, lumea nu-i făcută numai din extreme! 

            Şi încă o chestiune, fac urticarie la expresia „iubitori de animale”, care ne triază în oameni cu capul pe umeri şi visători. Maturi şi infantili. A fi om înseamnă şi a iubi animalele, a dovedi compasiune şi grijă faţă de necuvântătoare. Nu e pe alese, nu iubeşti animalele doar dacă ai chef. Ori eşti om şi ai milă, ori eşti sociopat şi le omori. Mă uitam pe "Nature" cum britanicii îngrijesc ciori rănite şi şobolani orfani. Iar noi luăm gâtul câinilor? Ne dăm de ceasul morţii să conservăm nu ştiu ce plante, ba chiar pietroaie cu valoare geologică. Dar stârpim nişte mamifere foarte apropiate de noi. Câinele a fost învestit cu un statut aparte, e prietenul omului. Pe mine asta mă face să tresar. Nu folosesc cu largheţe cuvântul „prieten”. Or dacă acest patruped a fost ridicat la un asemenea rang, este clar că e preţuit, că la nevoie se cunoaşte şi că, de-a lungul timpului, a tot dovedit-o. Poţi să-ţi omori prietenul? Veţi spune că ăia numai prietenoşi nu mai erau, că merită să moară. De acord, dar nu toţi sunt nebuni. Veţi mai spune că doar n-o să angajăm un psiholog de câini să le evalueze temperamentul. Vă spun că asta o poate face orice îngrijitor de câini cu experienţă. Dacă vă imaginaţi că numai câinii de rasă merită să trăiască, în baza nu ştiu căror merite certificate de cheltuiala stăpânului cu dresorii, vă înşelaţi. Câinii sunt câini, pot fi de viţă nobilă şi proşti ca noaptea, la fel cum pot fi nişte stârpituri foarte inteligente.

            Toată discuţia asta pro sau anti eutanasiere e interminabilă pentru că nu spunem clar ce vrem, ştim doar să descriem problema în epitete care mai de care mai tragice. Adevărul e următorul: nu că vrem să trăim printre câini paşnici, nu vrem să trăim printre ei deloc. Nu că vrem maidanezi puţini, nu vrem niciunul. Ce-i aşa greu de înţeles? 
Oare ce-a făcut Braşovul ca să ajungă azi singurul oraş din România cu numai o mie de câini vagabonzi? Nu vreţi să ştiţi. Ce au făcut ţările vestice? Acelaşi lucru. Dacă aş fi bucureşteancă, n-aş putea să susţin o idee sângeroasă. În lipsa vreuneia raţională, n-aş veni la Referendum (care costă de două ori cât cel mai mare azil de câini din România), să se încarce alţii cu asemenea fărădelege. Dar sunt gata să accept că astăzi nu poţi face altceva decât să-i mătrăşeşti. Dar ce va fi după acest moment zero, s-a gândit cineva ce e de făcut?

            Sterilizarea e cea mai proastă soluţie, se ştia de la bun început. Cum să acorzi gir unui program lamentabil de inutil şi azi să te miri că n-a dat rezultate? Şi-apoi, în baza cărui adevăr ştiinţific sterilizarea i-ar face mai puţin agresivi? Din câte ştiu eu, eunucii păzeau haremul cu sabia, deci la nevoie trebuiau să fie cât se poate de agresivi. Şi am auzit că erau şi foarte longevivi. Deci am sterilizat câini ca să-i facem buni luptători şi să aibă viaţă lungă. Bravos!

            Nu mă aştept să dispară toţi, nu o să facem nici treaba asta ca lumea, iar în doi ani, vom avea iar câini pe străzi, pe care bineînţeles, îi vom lovi cu pietre şi-i vom lăsa să flămânzească. Pentru a supravieţui, se vor asocia în haite. Vor ataca şi vor mânca pisici, câini de rasă şi chiar copii. Nu credeţi? În numai şase zile, fără oameni, câinii devin fiare. O spune acest documentar care provoacă la un exerciţiu de gândire: ce s-ar întâmpla cu planeta dacă toţi oamenii ar dispărea, ca şi cum cineva le-ar da delete? De la 11.30 urmăriţi transformarea câinilor care au rămas fără stăpâni. Ca să înţelegeţi de ce maidanezii ajung ucigaşi. Vă daţi seama că i-am ignorat, că ne-am purtat cu ei ca şi cum noi, oamenii, n-am fi existat? Nu şase zile, ci zeci de ani. Şi totuşi, încă se mai gudură pe lângă noi.

            Să revenim la ce e de făcut. N-am altă idee decât să salvez cumva viaţa acestor animale chiar prin copii, fiindcă adulţii am văzut de cât sunt în stare. Văd prin filmele americane cum părinţii aduc acasă câte un căţeluş şi ce fericiţi sunt puştii de cadoul primit. Deci copiii iubesc câinii. Ce-ar fi dacă toţi copiii ar face ceva pentru căţei? Ceva aducător de bani, cu care să se înfiinţeze şi finanţeze adăposturi. Nu, nu m-am gândit să-i pun la muncă, ci să facă o treabă serioasă, responsabilă şi foarte simplă: să strângă maculatură şi sticle de plastic.

            Nici nu trebuie să faci mari eforturi ca să strângi un kilogram de hârtie, numai câte reclame ne intră zilnic în cutia poştală ar fi de ajuns. Dacă fiecare elev ar aduce 1 kg de hârtie, şi dacă s-ar alătura şi profesorii, atunci în Bucureşti s-ar strânge aproximativ 1.400 de tone. Un kilogram de hârtie costă cam 15 bani. Total: 210.000 lei. Kilogramul de plastic e 80 de bani. La 1 kg de căciulă, totalul e de 1.120.000 lei. Deci Bucureştiul ar putea strânge un minimum de 1.300.000 lei. Dar dacă s-ar face acţiunea asta o dată la trei luni? Dacă ar putea aduce fiecare chiar mai mult de 1 kilogram? Dacă ar intra în joc şi firmele? Sumele sunt prea mici ca să merite să le păstrezi, însă leu lângă leu se strâng bani serioşi. Plus sentimentul că faci o treabă de bun simţ.

            Bineînţeles că nu costă 600 de lei întreţinerea unui câine. Un kilogram de oase e 4 lei. Plus o pâine, cu 5 lei hrăneşti boiereşte un câine pe zi, deci 200 lei pe lună. Iar statul măcar atâta să facă, să plătească medicii. Deşi, mă scuzaţi, dar în astfel de cazuri se mai face şi voluntariat. Ar fi un loc de practică ideal pentru studenţii la medicină veterinară.

            Nu am făcut chiar un plan de afaceri, însă am vrut să vă arăt cât de simplu se poate aduna un milion de lei. E puţin? Nu e deloc puţin. Adăugaţi şi banii risipiţi pe Referendum, cei veniţi din donaţii, cei pe care îi vom cheltui cu eutanasierea, poate şi ceva amenzi şi trageţi linie. "Let’s Do It" e pe 28 septembrie. Vă daţi seama ce de-a câini am putea hrăni din ceea ce se strânge? În sfârşit campania asta ar avea o valoare practică şi un rost moral. Că până acum, singurul lucru nou e că ne transformăm periodic, fără crâcnire,  în femei de serviciu, mitocanii sunt neschimbaţie.

            De ce aşa şi nu prin chetă? Pentru că nu le strică nici copiilor de azi să înveţe ce înseamnă a recicla, cât de importante sunt economisirea resurselor naturale şi păstrarea curată a mediului! Ideea e nu să aduci 1 leu la şcoală, contravaloarea contribuţiei tale (chiar numai 1 leu ar fi), ci câteva bidoane de plastic şi o plasă de hârtie. Nu săriţi aşa, nu seamănă deloc cu campaniile ceauşiste. Seamănă în schimb cu educaţia vestică. Poate că astfel pădurile vor rămâne întregi şi pet-urile nu vor mai pluti pe râuri. Copiii vor învăţa nu doar să recicleze, ci şi să iubească animalele. Să le adopte la distanţă aşa cum fac cu animalele virtuale. Am salva natura, cu tot cu câinii, care oricum fac şi ei parte din ea. N-avem decât de câştigat. Vom hrăni câinii din deşeuri, deci, practic, din nimic, de ce naiba să n-o facem?

            Dacă va rămâne un obicei, algoritmul poate fi aplicat şi pentru alte campanii, cu alte scopuri., alţi beneficiari. Doar începutul e greu. Nu pentru copii, ei sunt sigură că ar sări să ajute animalele, s-ar lua la întrecere chiar. Dar părinţii, ah, părinţii vor sări cu gura şi vor spune că n-au copii gunoieri, ei nu i-au trimis la şcoală ca să facă planul la maculatură, ci ca să înveţe. Foarte rău dacă numai pentru atât şi nu şi pentru a-i forma ca oameni responsabili, generoşi, prietenoşi, milostivi.

            Mă opresc aici, ştiu că zâmbiţi la proiectul meu heirupist. Pentru o secundă, şi mie mi s-a părut aşa. Dar mai bine o idee copilărească decât una proastă sau ticăloasă.