16 decembrie 2017

Adio, Maiestoşenia Voastră!

    De patru zile adorm şi mă trezesc în laude şi bocete după Regele Mihai. Asta e problema cu doliul naţional, că e naţional şi, vrei nu vrei, trebuie să îl suporţi. Acest personaj mi-a fost indiferent până în 1990, când bunica mi-a zis că, dacă l-ar întâlni, i-ar spune: „Mihăiţă! Să faci bine şi să urci înapoi pe tron!”. Stai aşa, cum adică? Tocmai trecusem printr-o revoluţie, n-o făcusem pentru rege, n-aveam de gând să i-o fac cadou. 
Şi uite-aşa, citind şi gândind, am ajuns să am în sfârşit o părere despre rege şi familia lui regală. Românii pactizează cu el în aceste zile numai pentru că întruchipează ceea ce ne reprezintă şi pe noi: simbolul fatalităţii, al viselor neîmplinite, al eşecului. Să te chinuieşti să devii rege şi să nu reuşeşti ca lumea nici măcar o dată într-un secol e, cu siguranţă, un motiv de compasiune. De fapt, azi am îngropat ghinionul.

    23 August 1944. S-a vorbit până mi s-a aplecat de eroica lui faptă de la 23 august 1944. Numai eroică şi onorabilă nu a fost arestarea lui Antonescu! Recunosc, militez pentru reabilitarea mareşalului, pentru că i-a cerut bani lui Hitler pentru petrol şi pentru că pregătise meticulos ieşirea din Axă. Dar regele a intrat în scenă cu „marele act de curaj” şi prostie. Era şeful oştirii, dar habar n-avea cum vine treaba asta cu armistiţiul. În lipsa unui tratat, ruşii trăgeau mai departe (de ce-ar fi vrut pace?) şi au masacrat regimente întregi de români. După care, armata noastră a fost trimisă să-i fugărească pe nemţi prin Ungaria, Cehia, Slovacia, Austria, ca să le fie ruşilor intrarea mai uşoară şi şederea mai plăcută, cu zecile de ani. Cam asta a făcut răposatul.    
Ce-ar fi fost dacă rămâneam pe varianta Antonescu? S-ar fi retras germanii cuminţi? Plauzibil, dar nu cert. Am fi avut mai puţine pierderi omeneşti şi materiale? Cu siguranţă. Niciun stat profascist n-a pierdut teritorii, noi, da. Nu vreau să mai aud docenţi care spun că regele n-avea încotro, mi-au ajuns trei zile de spălare pe creier.
Şi-a dinamitat propriul tron. În secunda următoare, Aliaţii l-au lăudat că a scurtat războiul cu şase luni, ca să nu mai apuce să le reproşeze că l-au abandonat. Până la urmă nici nu suna rău, a preluat scuza şi cu asta a defilat până în ultima clipă, şi anume cu ce a făcut pentru alţii, nu pentru noi.

Revelion '47. Am urmărit comentariile care îl disculpau, dar niciunul nu mi-a schimbat convingerea că Regele Mihai n-a fost altceva decât fiul lui taică-su. I se aprinseseră călcâiele după frumuşica Ana, relaţia era în faza ei cea mai roz, era înnebunit s-o revadă, iar abdicarea din 30 decembrie 1947 i-a venit mănuşă. O spun toţi contemporanii şi apropiaţii lui (J. Vergotti, de exemplu), o spun şi eu. Pe 9 februarie, porumbeii erau deja la St. Moritz, la schi, în timp ce noi ne uitam ca proştii cum se schimbă numele ţării şi habar n-aveam ce ne-aşteaptă. A fost o abdicare hormonală.   
Carte de istorie - 1978

Fără ţară. Sub domnia Abdicatorului s-au petrecut multe orori, dar n-a ridicat un deget, şi-a păzit doar tronul, s-a dus pe la nunţi regale, a mai reparat un motor, chestii d-ăstea. La un moment dat, a protestat cu grevă regală, dar a ieşit repede din ea, după ce l-a decorat Stalin. N-a făcut nimic nici în exil. Sunt prea mulţi ani, 45, ca să conteze micile lui „drumeţii diplomatice” în favoarea României şi rarele mesaje plate pe la Europa Liberă. Nu i-a fost dor de noi, i-a fost dor de vremurile lui pierdute. 
Chiar crede cineva că nu ştia că paşaportul nu e în regulă? Scena de la aeroport a făcut istorie, exact cum a vrut. I-a reactivat pe regalişti, iar dezamăgiţilor le-a stârnit curiozitatea. Aşa că, nici nu-i de mirare că un milion de oameni, obişnuiţi cu Piaţa Universităţii, s-au strâns să-l vadă pe rege. N-a pierdut prilejul să ni-l vâre în ochi pe micul Nicolae, ca să ştim cum arată viitorul. Numai că a apărut Duda şi, brusc, coroana a ajuns la fiica cea mare. La fel de brusc, regele a început să fie acceptat de noul regim şi să-şi recapete domeniile. Până când lucrurile s-au dat pe faţă şi s-a împăcat cu Iliescu. Cu toate compromisurile din viaţa lui, n-a avut nicio şansă la guvernare. A pierdut România şi a rămas în istorie cu numele pe care-l şi merita: „Regele fără ţară”.
  Când a refuzat graţierea, Antonescu a spus: „În felul acesta voi fi sigur că voi muri pe pământul patriei. În schimb, voi, ceilalţi, nu veţi fi siguri dacă veţi mai fi aici când veţi fi morţi.” Oare Mihai şi-a amintit profeţia asta când l-au lăsat puterile, în Elveţia?
   
    

Nu, nu pot să îl admir şi, în niciun caz să-l recomand ca model. Nu îl înjur, fiindcă nu a fost om josnic, doar slab. Nici nu îl laud, ar trebui să inventez ceva. N-a fost televiziune să nu ne sădească un sentiment de vină faţă de rege. Până aici s-a ajuns!!! Incompletul de Paleologu a zis că ar trebui să ne tragem palme fiindcă nu l-am pus pe tron după 1990.

Iată cele mai uzitate 12 expresii pe care le-am auzit în aceste zile:

1. Bun român. Genetic, nu prea are sânge de român. Taică-su n-a avut părinţi români, iar maică-sa era grecoaică. Dar a trăit ca un român. Un sfert din viaţă. Restul de 70 de ani i-a trăit ca un român de Elveţia. Nici de murit n-a murit în România. Ce contează? Peste 100 de ani o să credem că era la tratament în Laussane. Vorbea româneşte de Paşte şi de Crăciun, fetele lui abia rup câteva vorbe, iar nevastă-sa nu s-a sinchisit nici atât. Cred că şi crucea a fost pe comandă, pe limba familiei: „Mihai I Rege”. Sicriul a fost acoperit cu steagul lui, tricolorul nu i se potrivea.
2. Şeful armatei. Pe vremuri, regii mergeau la luptă cu sabia ridicată. Mihai I s-a dus şi el în linia întâi şi a făcut vreo două poze. Mare spirit militar, a ales să se exileze într-o ţară neutră.
3. Verticalitate. Era un tip vertical. În poziţie ortostatică, era drept, înalt, spătos. Un Lurch între regi. De fapt, cred că a fost cel mai prezentabil rege. Grea sarcină pentru actorul care i-o juca rolul. Altfel, nu putem spune că a rămas prea vertical. S-a aplecat şi în faţa nemţilor, şi a ruşilor, şi a capitaliştilor, şi a comuniştilor.
4. Viaţă grea. A plecat doar cu nişte valize şi un cont în Elveţia, ceea ce era nimic pe lângă renta de 414.000 de dolari din România. Petru Groza i-a promis vreo 3 milioane de dolari, iar el n-a zis ba. A muncit pe brânci la ferma de găini (pe care a primit-o moca), adunând ouă. Oare unde a prins principesa gustul pentru luptele de cocoşi? Era atât de priceput, încât nici ca broker şi pilot de avioane n-a reuşit să se ajungă cu banii.
5. Popularitate. În România a fost ovaţionat şi acum e regretat la scară naţională. Probabil, e cel mai (sub)titrat rege din lume, niciun interviu n-a fost difuzat fără transcript.
6. Loialitate. Loial familiei, a renegat-o. Şi-a tăiat numele de familie şi, privindu-şi fetele, a abolit seculara lege salică peste noapte, fiindcă aşa a vrut el. În general, nu s-a poticnit în legi. S-a înscăunat fără Constituţie. Deşi nu prea era rege, a abdicat din postul de rege. După care tot rege şi-a zis. Nu a atacat abdicarea forţată în nicio instanţă, probabil, nu-i plăceau tribunalele. S-a obişnuit cu ele mai târziu, revendicându-şi castelele şi pădurile.
7. Şcoala palatină. Ni se spune că a fost instruit foarte dur la palat şi că şi-a luat notele pe bune. Despre ce altă şcoală să vorbească şi televiziunile? Toţi regii şi prinţii au făcut facultate, al nostru, nu.

8. Credinţă. În faţa catafalcului, femeile au bătut mătănii, au plâns şi l-au rugat să le ierte păcatele (probabil, au ţinut şi post). Unul a propus să fie sanctificat. Şi popii îl iubesc, pentru Arsenie Boca se mai gândesc.
9. Custodele coroanei. E un titlu original, nicio monarhie n-are aşa ceva, se folosesc seifuri. Lady D (de la Duda), la schimb cu custodele consort, va sta cu ochii pe coroniţă.
10. Monarhie. A devenit rege la 6 ani. Mie mi-e este suficient ca să-mi fac o părere despre această formă de guvernământ. Ca să nu ne gândim la câte secole s-au încrucişat între ei. De altfel, Mihai era un pic rudă cu nevastă-sa. Consangvinitatea s-a practicat şi la noi, prin zone rurale. Dar măcar s-a oprit. Monarhul nu trebuie să facă nimic, e suficient să se nască. Franţa a avut prea mulţi regi şi prea bolnavi, de-aia nu mai vrea alţii. Numai nouă ni se pare că, fiind prezenţi la ceremonial tot felul de monarhi guşaţi şi decrepiţi, e o mare mândrie.
11. Longevitate. E adevărat, a trăit mult şi bine, o performanţă pentru un prematur.
12. Discreţie. Mihai era atât de discret încât nu discuta cu nimeni nici când trebuia. Îmi amintesc cum un jurnalist l-a întrebat ce a făcut când 2.000 de români erau masacraţi de ruşi la Fântâna Albă. I-a răspuns în scris că nu doreşte să discute acest subiect. Jurnalistul a insistat până a prins-o la telefon pe Margareta, care l-a pus la punct: „Mie dacă îmi spune regele meu că nu discută, mi-e de ajuns”.    
    
Pentru că sunt o conspiraţionistă, nu mă pot abţine să nu pun nişte întrebări:
1. De ce nu l-am văzut? Şi Ferdinand a murit de cancer, dar sicriul a fost purtat fără capac. Ce sau cine era în sicriu?
2. Unde au dispărut senzualele buze ale regelui?
3. O maşină numai pentru coroană, şi aia în copie? Ce era, de fapt, în această a doua maşină?
4. De ce nu am văzut coborârea în groapă? Ce mare lucru ar fi fost?

5. A dispărut de vreo doi ani, dar când a murit? Anunţul a venit, ce convenabil, fix în perioada când se discută proiectul de lege prin care familia regală să devină instituţie publică. După atâta emoţie naţională, mai poate spune Parlamentul nu?

În rest, Dumnezeu să-l ierte pe rege (nu mă deranjează să-i spun rege, dar voievod niciodată, ar fi prea mult), iar nouă, sărbători fericite!


PS Nu mai ştiu de unde am pozele. Îi rog pe autori să mă roage să le şterg sau să le trec numele.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Nu e interzis sa fiti nervos, dar este obligatoriu sa va exprimati corect!