Of şi zdup

Of, of, nimeni nu ia apărarea puşcăriaşilor! În special pe cei fără pile şi bani aş vrea să-i apăr, fiindcă legea nu e îngăduitoare şi cu ei. Trebuie să împletească papură şi să măture străzile ca să iasă mai devreme, doar bogaţii scapă cu producţii intelectuale. Cu cât au mai multă avere, cu atât se dovedesc mai creativi, mai deştepţi, le vin idei peste idei. De fapt, baştanii sunt automat nişte erudiţi. E de-ajuns să fi avut funcţie mare sau domenii şi conturi grase, ca să fie logic că au citit la viaţa lor. Nu numai că au citit, dar au şi reflectat şi s-au mai îndeletnicit şi cu cercetarea. Se cred deja oameni de ştiinţă, doar au semnat nişte chestii recunoscute drept lucrări ştiinţifice, nu? Ce parşivă e viaţa asta! Dacă n-ar fi intrat după gratii, rămâneau doar afacerişti. Noroc cu puşcăria, au evoluat, sunt cercetători.

Pe ăia fără şcoală şi fără avocaţi nu-i sfătuieşte nimeni să scrie cărţi. N-am auzit de niciun furăcios de gladiole să fi elaborat lucrări ştiinţifice. Dacă vreunul ar vrea să publice o metodologie a şutirii de portofele, cererea i-ar fi respinsă. Legea nu face referire la literatură d-asta derizorie, ci doar la opere ştiinţifice, creaţii pe care s-a dovedit că nu le pot scrie decât cei care au furat consistent. Există, aşadar, o relaţie directă între ce şi cât ai sustras şi cât eşti de publicabil. Găinăriile, tehnicile de palpare a buzunarelor nu aduc câştiguri substanţiale, deci nu pot impresiona editurile. Observăm din lista Ministerului Justiţiei că puşcăriaşii care ştiu să elaboreze lucrări ştiinţifice sunt experţi şi în: luare de mită, evaziune fiscală, înşelăciune, delapidare, trafic de influenţă, abuz în serviciu, spălare de bani, corupţie. Rar mai vezi printre condamnaţii autori câte un violator, proxenet sau criminal, iar hoţi de porumb niciunul. Le-au luat faţa şmecherii din politică, i-au complexat şi le-au răpit profesorii coordonatori. 

Dacă ar fi după mine, i-aş lăsa pe toţi să scrie. Scrieţi, băieţi, numai scrieţi! Vreau să aflu, de exemplu, cum se câştigă la alba-neagra, cum deschizi un termopan din exteriorul casei, care sunt frazele-cheie în metoda „Accidentul”, câte kilograme are un bancomat. Scrieţi tot ce ştiţi! 

Legea îi discriminează pe săraci, dar nu şi pe proşti. Te poate chema Becali, ai o cultură de 2 cm pătraţi, dar scrii cinci cărţi fiindcă ai bani. Eşti un Gicu rupt în fund, ai umor, vrei să scrii o carte despre cum se fentează un vameş, nu vei fi publicat în veci. 

Nedreptăţiţi sunt şi cei care nu se pricep să scrie, dar ştiu să facă altceva valoros pentru societate. Scrie undeva că se scurtează pedeapsa celui care ar putea susţine o expoziţie de sculptură în săpun sau de creaţii vestimentare din hârtie igienică şi ziare? Nu scrie. Că dacă scria, garantez că odiosul Sorin Roşca Stănescu se lansa în tricotaje, broderii la gherghef sau alte croşetări artistice. Dan Voiculescu, poate, se apuca de balet. Dinel Staicu, de oboi. Nu poţi să ştii ce pasiuni îi mistuie pe oameni când se trezesc în celulă. Dar cei care ştiu să scuipe mai departe de 2 metri? Sau să fumeze cu cerculeţe? Nicio şansă. Un singur talent se premiază: cel de autor de referate ştiinţifice. Aşa că au devenit brusc, toţi, oameni de ştiinţă. E greşit să zici Uniunea Scriitorilor din Puşcării, ăştia au semnat lucrări ştiinţifice. Deci corect e Academia de Ştiinţe din Puşcării. S-a dus naibii şi cea mai respectabilă comunicare din lumea ştiinţifică! Acum, dacă publici un compendiu de algebră nu mai faci nici doi bani. S-a dus şi vremea întemniţaţilor care scriau poezii din talent şi sete de dreptate, acum e vremea celor care scriu referate ştiinţifice din tupeu şi sete de impostură.

Pe lângă criteriile bogăţiei şi prostiei, autorii din puşcării se mai împart şi în:

• Cei care scriu despre ceea ce ştiu. În libertate a fost brutar, scrie despre procesul tehnologic al fabricării pâinii. În acest caz, lucrările din puşcărie consolidează CV-uri, iar detenţia e curată binefacere, fiincă le oferă timp să se aplece asupra temelor respective, timp pe care nu l-ar fi avut dacă erau liberi. 
• Cei care scriu despre ceea ce li se pare că ştiu. A fost expert bancar, dar unul prost. Are o diplomă de inginer, dar n-a intrat în viaţa lui în producţie. Aceşti autori îşi scriu lucrările ca-n facultate, copiind de ici şi de colo. În fapt, astfel de teze sunt acceptate ca valabile, fiindcă aşa se fac astăzi şi doctoratele: compilând şi colectând, fără nimic al tău.
• Cei care scriu despre ceea ce nu ştiu, dar pretind că ştiu. Ăştia sunt cei care cred că pot emite eseuri despre mass-media, manipulare, ecologie, Uniunea Europeană, comunicare şi alte teme la care se pricepe tot românul şi în care, de fapt, ţara asta are doar câţiva experţi. Astfel de lucrări se fac cel mai bine prin metoda plagiatului, invocând, cum a făcut şi Ponta, argumentul pionieratului. Vezi Doamne, ştiinţele ăstea sunt prea tinere, aşa că n-ai încotro, preiei în nesimţire zeci de pagini din puţinele lucrări fundamentale. Sau iei una din altă ţară, o traduci, o semnezi şi te-ai făcut autor. 
• Cei care scriu despre ceea ce nu ştiu, dar le-ar plăcea să ştie. În această categorie intră toţi ăia afectaţi de mistere, ştiinţe de graniţă şi conspiraţii. Astfel de lucrări se fac simplu, din mesajele care circulă pe e-mail cu tilul: „Ce ni se ascunde despre”, „Un fost angajat spune adevărul”, „Dovezi care contrazic tot ce ştiai despre”.
• Cei care scriu despre ceea nu ştiu, dar au început să ştie. E vorba despre cei care s-au apucat să scrie despre condiţiile din penitenciare, drepturile deţinuţilor, psihologia lor şi cadre legislative de care s-au lovit sau care i-au înfundat în puşcărie. Unii învaţă dreptul ca să se apere mai bine, alţii scriu despre ceea ce nu trebuiau să facă dacă erau cinstiţi, iar alţii despre ceea ce au făcut, dar asta numai datorită defecţiunilor sistemului. 

Nu pot comenta literatura condamnaţilor, n-am citit nimic. Am citit doar:

• titluri bune, corect formulate. De cei despre care nu mă îndoiam că ştiu să o facă. Adrian Năstase e tătic la capitolul ăsta.
• titluri beletristice: „Pietre preţioase colorate”, „În căutarea identităţii”, „A patra cale”, „Biruință în suferință”, „Jertfele uitării”
• titluri idioate (amuzante, în felul lor): „Studiu de personalitate al politicianului istoriei recente”, „Instrumente legale de catalogare ca nepublice a informaţiilor”, „Studiul comportării cablurilor de medie tensiune”, „Dinamica riscului de insecuritate în societatea epistemologică”
• titluri hemoragice: „Analiza managerială comparativă asupra conţinutului şi limitelor revizuirii administrative şi judiciare a evaluării profesionale a magistraţilor”
• titluri infatuate: „Limbajul php de la a la z”, „Politica de securitate naţională”
• titluri agramate: „Complexe sportive acvatice”
• titluri bilingve: „Modele internaţionale de vocation ownerships fractional property”
• titluri profetice: „Necesitatea obiectivă a schimbării administraţiei publice a Bucureştiului”
• titluri de succes: „Ghid de gastronomie - specialități culinare” (două ediţii!!!)
• titluri psihedelice: „Axa conducătoare: conducere interioară. Transcendenţă. Reabilitarea infractorului”
• titluri conspiraţioniste: „Iluminaţii, între adevăr şi poveste”, „Trovanţii, între mit şi realitate”

Doar citind acest titlu, „Implanturi dentare versus lucrări protetice cimentate pe dinţi naturali”, îţi dau seama că autorul n-a făcut niciun studiu empiric, lucrarea nu e a lui. Aşa cum nici „Implementarea ideii tale folosind platforma wordpress” n-o poţi face fără Internet. E clar că n-a pătruns nimeni la Mititica cu informaţii despre armata română pe stick, pentru ăla care documenta de zor despre „Generarea și regenerarea resurselor umane ale armatei României în contextul globalizării şi integrării în NATO şi Uniunea Europeană”. Unul a compus teste-grilă de drept comercial. Asta da caznă, nu oricine poate să formuleze întrebări pe marginea unui paragraf! 

În schimb, mărturisesc că mă interesează unele lucrări. Dacă o să am ocazia, o să citesc: „Comunicare şi promovare online”, „Clădirile cu bulină roșie”, „Migraţie sau exod? Europa noilor veniţi şi provocările economiei sociale”. Eu aş acorda mai mult de 30 de zile de libertate pentru scrieri valoroase. De exemplu, pe ăla care a scris „Gestionarea situațiilor de urgență produse de incendii de mari proporţii în zone greu accesibile cu impact major asupra vieţii şi a mediului” l-aş invita să ancheteze ce-a fost la „Colectiv”. Poate el vede ceea ce nu au văzut experţii, că focul a apărut sub grilajul de lemn al tavanului. Iar pe cel care a scris „Cercetarea criminalistică a urmelor de sânge” l-aş băga în celulă cu Cioacă. Ceea ce poate s-a şi întâmplat, fiindcă amândoi au stat la Rahova. Eu cred că cel mai tare dintre toţi e ăla cu „Viaţa şi timpul lui Vlad Dracul”. Nu fiindcă îmi place titlul, ci şi fiindcă a fost primul. În 2007, după cinci ani de stat la răcoare, omul a descoperit un artificiu, a mizat pe el şi a câştigat. În plus, am o presimţire că a muncit chiar el la cartea asta. Şi ce credeţi, e vreun evazionist, vreun corupt, vreun şmecher pe banii statului? Nu. E un pervers sexual. Cu alte cuvinte, mai cinstiţi sunt voyoriştii şi exhibiţioniştii decât politicienii, jurnaliştii şi directorii condamnaţi.

Am publicat lista celor 12 profesori braşoveni care i-au îndrumat pe deţinuţi în realizarea operelor ştiinţifice. Cică ei, de fapt, nu i-au coordonat, doar au semnat nişte recomandări. Sunt nişte sfinţi, nişte bine intenţionaţi, le-au dat o mână de ajutor bieţilor intelectuali privaţi de libertate. Valori cu care societatea a fost nedreaptă. Adevăraţi Soljeniţîni, Steinhardţi şi Vulcăneşti ai zilelor noastre. Aceşti profesori care şi-au dat acordul atât de uşor pentru lucrări nescrise, unor autori despre care nu ştiau nimic, sunt aceeaşi care, după ani de facultate, dacă le ceri să te îndrume pentru un examen de licenţă, dau ochii peste cap şi spun că au depăşit norma sau că ideea ta e proastă. Aceste somităţi în viaţă care n-au chef de proprii studenţi vor să credem că au semnat relaxaţi din pix. Şi fără nimic în schimb, dacă vă vine să credeţi! Absolut dezinteresaţi, doar din bunăvoinţă academică! 

Apropo de lista ruşinii, 12 am găsit la prima strigare, 12 a preluat şi turma. Există şi un al 13-lea, care tace chitic: Ion Moleavin, despre care am mai scris pe acest blog. Chiar am un sentiment de vinovăţie, l-oi fi întărâtat să o facă şi mai lată! Doctorul Ion Moleavin din Braşov, în 2015, i-a semnat unui doctor puşcăriaş din penitenciarul Deva acordul pentru lucrarea „Elemente de demografie şi sănătate publică”. Am o presimţire că voi regăsi în ea cartea lui Moleavin, dar nu verific, nu dau 20 de lei pe aşa ceva. Cazul mă uimeşte cu atât mai mult cu cât auzisem despre acest prof că, în tinereţe, le scria reţete securiştilor. Cel puţin aşa tot repeta protejatul lui student Petre Ionuţ. Deci nu toţi sunt oameni răi, dom'le. Uite, Moleavin îi respectă potenţialul chiar şi unui acuzat de luare de mită! N-ar trebui să se ascundă, ar putea să se laude cu asta.

Celălalt profesor curat ca lacrima este chiar decanul Marius Moga. S-a spus la ştiri că şi-a denunţat studentul care voia să-i dea şpagă. Un exemplu de probitate morală şi frică absolută! El a aprobat două lucrări ale unui deţinut judecat la Braşov şi încarcerat la Codlea pentru complicitate la înşelăciune. Cea mai gravă faptă a decanului nu e că a dat undă verde unui puşcăriaş, ci că i-a aprobat titlurile imbecile. „Avortul şi impactul demografic ” trebuie să spună şi asupra cui se răsfrânge acel impact. Iar „Expertize medico legale pentru persoanele în viaţă” trebuie înlocuit cu ceva mai raţional. Expertizele se fac pe oameni morţi sau vii, dar beneficiari nu pot fi decât ăia care respiră. Cadavrele nu pot cere expertize şi nu se pot bucura de concluziile lor. Eventual, prin spiritism să ne transmită mulţumiri.

Nimeni nu-i întreabă pe aceşti profesori dacă, atunci când şi-au completat norma universitară şi când şi-au încasat salariul, şi-au adus de aminte de acordurile semnate. Oricât ar întoarce-o pe toate părţile, că nu e acelaşi lucru coordonator cu îndrumător, tot despre răspundere vorbim. În listă scrie clar: nume coordonator ştiinţific. Restul e disperare.

Ca să ştim sigur că deţinuţii au scris pe bune nişte lucrări cu valoare ştiinţifică, exact în perioada cât au stat în pârnaie, că nu şi-au cumpărat cele 30 de zile, este clar că, înainte de publicare, trebuie să-şi susţină tezele în faţa unei comisii. Ca la orice examen de diplomă. Editura nu e instanţă academică, e un business (oricât de ciudat ar părea, nici editurile universităţilor nu fac excepţie). Vrea să publice nume mari şi titluri pompoase, să vândă, nu să ridice nivelul cultural al populaţiei. Va accepta orice carte, fără scrupule, dacă tirajul e plătit. În schimb, aducând autorul în faţa specialiştilor, ne edificăm dacă lucrarea e bună şi dacă a gândit-o chiar subsemnatul. Simplu ca bună ziua. Însă cheia soluţiei e comisia. Dacă nu e alcătuită din oameni pricepuţi şi oneşti, degeaba ne jucăm de-a evaluarea. 

Anularea legii mi se pare o greşeală. Daca tot spune că în închisoare ai cu ce şi cum să elaborezi o teză ştiinţifică, atunci legea nu trebuie să dispară, trebuie doar îmbunătăţită şi adecvată vremurilor. Altfel, vom rămâne mai departe în ţara lui „se poate şi aşa”.